Cuvânt de început – de ce știință și teologie?

Trăim un prezent impregnat de efortul persistent si sistematic de descriere şi de înţelegere a Universului în care trăim. Materie, mişcarea astrelor, universul infinit mic şi mare, realitatea se dezvăluie neîncetat conştiinţei umane avide de cunoaştere, cerând din partea ei înţelegere, participare. Demersul nu este însă unul simplu. Modernitatea ne-a arătat în ce măsură metodologia cunoaşterii poate să-şi pună amprenta asupra calităţii participării noastre în lume. O dată cu apariţia metodei carteziene, ştiinţa descoperă o metodologie proprie, „păcătuind” prin simplificare în scopul câştigării virtuţii exactităţii, preciziei, eficienţei. Plecată în demers galilean spre cucerirea tărâmului concretului, măsurabilului, pragmaticului, fie în proximitatea imediată sau la distanţe stelare, raţiunea umană va jertfi totul pentru a-şi oferi posibilitatea construirii unor edificii conceptuale, unor descrieri obiectivabile, universal verificabile, şi aceasta în pofida oricărei subiectivităţi umane. Iar roadele nu vor întârzia să apară. La nivel informaţional, suntem pe zi ce trece tot mai bogaţi, este limpede. Şi cu toate acestea, lumea de azi nu pare nici mai fericită, nici mai înţeleaptă, nici vindecată de greşelile recurente ale trecutului. Ideologii, manipulări, războaie, toate arată demersul modernităţii ca ducând mai degrabă la sărăcire în plan interior, la nivel de fiinţare, în pofida tuturor cuceririlor în spaţiul exteriorităţii umane. Această sărăcire se va exprima deopotrivă printr-o retragere tot mai accentuată a dreptului de cetate acordat teologiei în spaţiul societăţii moderne, tendinţă ce continuă şi în post-modernitate. Sub acuzaţia de desuetitudine, teologia va trebui să se replieze în spaţiul privat, sălăşluindu-se timid mai curând în spaţiul inimilor decât în cel public, acolo unde înainte dădea mărturia unei dumnezeieşti raţionalităţi care nu încetează să lucreze şi astăzi la structurarea profundă a lumii. Derapajele nu vor ocoli teologia, şi în special pe cea academică. Treptat, ea va fi tot mai tentată să-şi raţionalizeze discursul, devenind o manifestare continuu frustrată de avântul hiperdominator al ştiinţei moderne, pierzându-şi astfel, mai ales prin scolastică, orice contact real cu viaţa şi cu nevoile ei concrete, şi deci orice legitimare profundă.    Ce putem învăţa din greşelile trecutului? Există două demersuri contemporane care ne dau multă speranţă, unul privind ştiinţa iar celălalt teologia. Ştiinţa de astăzi, aducând o schimbare de paradigmă faţă de modernitate, părăseşte viziunea rece a determinismului predicţionist, cât şi pe cea a exteriorităţii faţă de obiectul cunoaşterii. Recuperând dimensiunea simbolică, nu lipsită de o anume apofază (altădată de neacceptat), ea propune orizontul deschis al unui nou fel de cunoaştere, prin care omul redescoperă taina ascunsă în umbra complexităţii lumii în care trăieşte. Antinomia exprimă astăzi conştiinţa limitei structurale a unei cunoaşteri care nu poate epuiza realitatea la nivel de descriere prin limbaj formal. De asemenea, raţionalizabilul nu mai primeşte în mod automat stigmatul iraţionalului, acesta din urmă înţeles eventual ca eşec al raţiunii. Conştiinţa limitei aduce în ştiinţă smerenie. În plan teologic, mişcarea neopatristică reafirmă duhul viu al harului care se exprimă prin oameni şi prin situaţii concrete, dând soluţii adecvate nevoilor omului de azi. Un suflu viu se face simţit astăzi în teologhisirea celor care îşi propun să trăiască, aici şi acum, liturgic, căutarea unei paternităţi duhovniceşti care să se exprime pe linia Tradiţiei Părinţilor Bisericii. Recuperarea adevăratei teologii înseamnă lepădare de teologia frustrată şi nevolnică prin care devenim creatori de bibliografie bună de primit aşternerea prafului prin biblioteci, ori autori de sisteme de gândire prin care omul se droghează fugind de realitate în spaţiul virtualităţilor de tot felul. Adevărata teologie este răspuns viu la nevoile omului de acum, cu putere de Sus. Într-un astfel de context înnoitor, atât în planul ştiinţelor cât şi în cel al teologiei, dialogul dintre cele două nu este altceva decât conştientizarea unei nevoi uriaşe de a structura omul profund, deschis atât pe verticala drumului care duce de la pământ la cer, cât şi pe orizontala înţelegerii şi cuprinderii lumii în care trăieşte printr-un demers de iubire şi de reală înţelegere, de profundă împărtăşire. Este, credem, o şansă pe care nu ne este îngăduit s-o ratăm în istorie.  Ne propunem în cele ce urmează descoperirirea acestui dosar incitant care este cel al întâlnirii între epistemologia ştiinţifică şi gnoseologia teologiei creştine și a cărui soluţionare pentru acest început de mileniu o estimăm în termeni de câştig de bogăţie interior-umană și de dialog. 




wayoftrue |
Laurent GODET |
Libellules Rhodaniennes |
Unblog.fr | Créer un blog | Annuaire | Signaler un abus | welcome
| Le Système Solaire
| LES LEZARDS